zsoe. in devalmasie

Le concert

2010-03-30T14:44:00.003+03:00

sau velikaya russkaya dusha, sau nota din fiececare. puteau sa fie din nou oricare din titlurile astea.

am vazut Le Concert al lui Radu Mihaileanu. la cinema Europa de pe bulevardul Dacia. 5 lei biletul, sala curata, fotolii confortabile. m-am bucurat sa regasesc cinema Europa inca in picioare si inca cinema. stradania mea de a ocoli salile de mutiplex a fost rasplatita.

Concertul este o comedie, nu romantica, ci tandra si, da, asta este cuvantul, emotionanta despre sufletul rus.

Andrei Gorzo, a carui critica extrem de educata o pretuiesc adesea, desfiinteaza filmul numindu-l plin clisee grosolane si grosiere. in principiu are dreptate. dar cliseul nu poate fi evitat. asa sunt ei, rusii: tradatori, hoti, banditi, betivi, neseriosi, dar sufletul le este la locul lui, in partea stanga si gata sa iasa din trup si sa crape si sa se destrame atunci cand este chemat sa se mantuie. si dupa ce s-a mantuit o data, este gata s-o ia de la capat cu tradarea. dar in secunda de mantuire sunt dumnezei.

poti sa razi de ei, poti sa-i ridiculizezi, poti sa-i urasti, dar trebuie, nu ai cum sa nu-i ierti pentru secunda de gratie cand le iese sufletul din ei si il scot si pe al tau.

mi-au placut mult scena reunirii orchestrei, cand Andrei Semionovici Filipov (fostul dirijor de geniu al orchestrei de la Balshoi, ajuns om de serviciu in teatru), impreuna cu Sasha Grossman (fost violoncelist in orchestra, acum sofer) alearga cu ambulanta darapanata dupa toti ceilalti instrumentisti, scena rusilor ajunsi la Paris cerandu-si plata in avans, scena cu Filipov imbracandu-se pentru concert, si da, scena concertului. a, da si scena, foarte cliseu, de acord, dar tot mi-a placut a tiganului concertmaestru si tanara solista.

concertul se putea petrece in oricare din cele trei feluri: putea fi divin, putea fi intrerupt de catre adevaratul director al Balshoiului aflat accidental si el la Paris sau putea fi un dezastru cu o orchestra iesita din mana, care isi petrecuse zilele de repetitie risipita in Paris comitand gainarii. Concertul s-a petrecut in modul cel mai previzibil pentru cei ce inteleg marele suflet rus si in modul cel mai imprevizibil pentru cei care s-au asteptat la un final comic care sa razbune nestatornicia sufletului rus.

am tot ascultat Concertul pentru vioara de Ceaikovski, cu David Oistrah. numai el putea sa-l cante asa.

Nota din fiecare

2010-03-03T17:47:00.013+02:00

sunetul pianului, suspendat in aerul de primavara timida. este inconjurat de vartejurile viorii si de spiralele violoncelului. si eu le pot vedea. sunt colorate. nu pot descrie culorile pentru ca sunt nefericita.

"Voi nu veniţi aici ca să cântaţi o notă oarecare. Voi veniţi aici ca să cântaţi nota voastră. Nu-i puţin lucru: e ceva tare frumos. Să ai o notă, vreau să spun: o notă numai pentru tine. Să o recunoşti, dintr-o mie, s-o porţi după tine, în tine şi cu tine. Puteţi la o adică să nu mă credeţi, dar eu vă spun că ea respiră atunci când voi respiraţi, vă aşteaptă când dormiţi, vă urmează oriunde v-aţi duce şi jur că nu vă va slăbi până când voi nu vă veţi hotărî să crăpaţi, iar atunci va crăpa odată cu voi. Puteţi prea bine să vă faceţi că plouă, puteţi să veniţi aici şi să-mi spuneţi, dragă Pekish, îmi pare rău dar chiar nu cred că am nici o notă înlăuntrul meu, şi să plecaţi, pur şi simplu să plecaţi...însă adevarul este că nota aceea există...există dar voi nu vreţi s-o ascultaţi. Iar asta este o idioţie, e o capodoperă a idioţeniei, într-adevăr, o idioţie de să rămâi tablou. Să ai o notă, care-i a ta, şi s-o laşi să putrezească înlăuntru...nu...staţi să mă ascultaţi...chiar dacă viaţa face un zgomot infernal, ascuţiţi-vă auzul până veţi ajunge s-o auziţi şi atunci ţineţi-o strîns, n-o lăsaţi să vă mai scape. Purtaţi-o cu voi, repetaţi-o când sunteţi la muncă, cântaţi-o în capul vostru, lăsaţi-o să vă sune în urechi, şi pe sub limbă şi în vârful degetelor"

Alessandro Baricco, Castele de furie

the namesake

2009-06-17T11:40:00.012+03:00

mi-am pierdut ochelarii de citit (si prin urmare si de scris) asa ca scriu in semi-orb si cam enervata. nici nu mi-am imaginat cum un handicap minor – vederea nu mi-e chiar asa de debilitata! – te poate incomoda asa rau.

am inceput povestea Poreclei acum vreo trei saptamani. am scris la ea pe bucatele, pentru ca nici timpul nu m-a lasat. si nici nu sunt asa de buna scriitoare. ma pricep mult mai bine la citit. dar acum, mi-am pierdut ochelarii. iata o problema.

Un roman gratios, sensibil si melancolic despre dragoste, solitudine si turbulente emotionale. O mica saga de familie intinsa pe doua generatii.

Pe de o parte Ashima si Ashoke Ganguli proaspat cuplu format in urma unei casatorii aranajate respectand traditia bengaleza si pe de alta copiii lor, nascuti in America.

Ashoke si Ashima se muta din calduroasa, aglomerata Indie in New England cea rece si gri. Drumul de la Calcutta la Boston este lung, iar distanta nu va fi niciodata recuperata.

Cei doi isi croiesc drumul in America, precaut parand ca fac o multime de concesii culturale. Par ca sunt permanent in cautarea de substituenti pentru cele lasate in urma: rudele indiene, multe si totdeauna consultate cand vine vorba de a lua o hotarare sunt inlocuite cu prieteni begalezi in aceiasi situatie cu ei, sarbatorile traditionale sunt celebrate cu sfintenie. Casa lor, desi ca oricare alta casa din suburbiile Bostonului, cu garaj cu grebla pentru frunze, foarfeca de gradinarit si sania copiilor, miroase a mirodenii orientale, ofera papuci tuturor vizitatorilor, iar gratarul achizitionat, evident dupa multe consultari cu prietenii, este folosit pentru tandori. Invata insa sa decoreze bradul de Craciunul care nu le spune nimic, sa agate coronita de usa, sa vopseasca oua de Pasti si sa le dea copiilor sandvichi-uri la scoala.

Copiii, in schimb, nascuti in America, nu se simt legati de India, pe care o privesc ca pe o tara straina. Primul nascut este baiatul, botezat Gogol in urma unui lung sir de accidente. Ashoke, mare admirator al literaturii ruse, fusese salvat de la moarte prin accident de tren in India, gratie faptului ca citea nuvelele lui Gogol. Gogol era numele de alint ales pentru baiat oricum. Cum scrisoarea prin care bunica Ashimei, conform traditiei, alegea numele de botez al baiatului s-a ratacit la posta, presat de birocratia americana, completeaza certificatul de nastere al baiatului cu numele de alint. Gogol.

Gogol va creste incomodat si intimidat de exotismul pe care numele sau il da. Isi petrece tineretea in ambivalenta afectiva fata de radacinile sale: pe de o parte se raporteaza la India ca la o tara straina si se distanteaza fata de eforturile parintilor sai de a mentine traditiile culturale indiene si pe de alta este incercat de un confuz sentiment de apartenenta.

Asculta Dylan, the Who, Beatles si Clapton impreuna cu prietenii sai americani si citeste Nietzsche in timpul liber. Tanar arhitect devine cazul clasic al barbatului sarmant, moderat depresiv si nesigur de atractia asupra femeilor. Femeile vor fi acelea care ii vor condimenta viata.

Se adapateaza perfect in atmosfera de continuitate familiala lui Maxine, cu care traieste o vreme in casa parintilor ei, maestri in arta risipei snoabe afisate cu discretie si naturalete.

Legatura cu Kim, mirosind a nicotina si studentie il va face sa se reinventeze si sa-si schimbe numele in Nikhil.

Dar sfarseste prin a se casatori cu o prietena din copilarie, de origine bengaleza ca si el. Se gadeste cu ciuda ca astfel indeplineste dorinta cea mai fierbinte a familiilor de bengalezi din America.

Este un roman frumos, scris rezervat, fara emfaza, cu simpatie si ingaduinta fata de Gogol si ai lui.

Din pacate traducerea este inegala, iar editarea neglijenta de-a dreptul, cu greseli de tipar si gramatica. N-am vazut in viata mea asa o risipa de virgule pe centimetrul liniar de fraza scrisa. Sper intr-o noua editie, intr-o alta traducere, sau in aflarea editiei in original.

relativ/relativa/relativitate

2009-06-02T19:53:00.020+03:00

adica partial, niciodata alb si niciodata negru. niciodata in colturi drepte.

dimineata incepuse cum nu se poate mai prost. chioara de somn, ma miscam foarte incet, ca si cum nu eu faceam asta, si imi repetam in gand fiecare gest inainte de a-l comite. cateva ceasuri mai tarziu ma prindea asfintitul scuturandu-ma de stropii sarati ai marii, intr-un loc in care nu voiam sa fiu. dar o data aflandu-ma acolo nu prea aveam de ales. si apoi, cum sa nu te bucuri de priveliste, chiar daca ti-e bagata pe gat cu forta?

din pacate sunt dependenta de fedru sa-mi urce piese si cantece din colectia noastra, pe undeva pe net. eu n-am rabdare sa fac asta si ma multumesc cu ce se gaseste mura-n gura. am cautat Internal exile, dar nu am gasit nicio varianta care sa-mi placa. adica asa cum o aud eu din fotoliu. nici Tumbledown n-am gasit. merge si Just good friends, de pe Internal Exile (1991).

AFTER the Sea-Ship—after the whistling winds;
After the white-gray sails, taut to their spars and ropes,
Below, a myriad, myriad waves, hastening, lifting up their necks,
Tending in ceaseless flow toward the track of the ship:
Waves of the ocean, bubbling and gurgling, blithely prying,
Waves, undulating waves—liquid, uneven, emulous waves,
Toward that whirling current, laughing and buoyant, with curves,
Where the great Vessel, sailing and tacking, displaced the surface;
Larger and smaller waves, in the spread of the ocean, yearnfully flowing;
The wake of the Sea-Ship, after she passes—flashing and frolicsome, under the sun,
A motley procession, with many a fleck of foam, and many fragments,
Following the stately and rapid Ship—in the wake following.
(After the Sea-Ship. Walt Whitman)

foarte mult imi place good old Walt, nedrept sarit de Nobel.

exista pe fototarget.ro un user care face niste poze foarte frumoase. frumoase, frumoase de tot. insa desfiinteaza orice incercare de a relua temele ultra-folosite, cum sunt florile, pasarile, gazele, tot felul de peisaje. aici este de discutat. chiar daca sunt teme abuzate, orice fotograf incearca sa opreasca timpul in loc si sa pastreze emotia din clipa cand a facut tzac-tzac. reuseste au ba, asta este alta poveste. ca sa nu mai vorbim de pozatul pasaretului. pasarile au mimica, au fete expresive, irepetabile. cred ca nici o poza cu o pasare nu e in plus. si apoi, e poza mea. mica mea reusita de a-mi controla tremurul mainilor, de a surprinde culoarea, luciul, emotia, de a alege din 10 poze una singura. ete asa.

as vrea sa fac o pagina cu tot pasaretul pozat de mine. dar nu stiu cum sa o atasez blogului asta. ca altul nu mai fac. nici nu stiu prea bine de ce l-am inceput si pe asta.

rapita se pregateste sa infloreasca. campurile de rapita au prins o boare galbuie si sunt bantuite de cotofene. fedru expediaza tot timpul subiectul fotografic al cotofenelor. mie mi se par foarte fotogenice. numai ca nu prea reusesc sa le prind. sunt tare neastamparate.

poza cu bidoanele de lapte am facut-o mai de mult, la marginea unui camp de rapita, la 3000 de kilometri de casa. o pun aici, pentru ca m-am gandit mult la ea zilele astea, cand rapita sta sa infloreasca.

bucuria lucrurilor simple

2009-05-23T20:06:00.012+03:00

nu m-as fi asteptat la asa vazoleala intr-o sambata dimineata. si noroasa pe de-asupra. ploioasa de-a dreptul.

ma mira intotdeauna cum cresc platele te-miri-pe-unde. si in locuri unde nici nu-ti vine sa crezi.

macii, pe un morman de pamant.

si piciorul cocosului plouat.

si ciupercile Panaeolus foenisecii.
astora nush cum le zice.

apoi am cumparat branza de capra, iaurt si piept de miel de la Cutitul de aur de pe Ritmului. si le-am mancat cu mamaliga prajita. mi-as dori o masa lunga, lunga, cu blat gros din lemn.

White Rabbit este piesa cu care Grace Slick a intrat in Jefferson Airplane. a compus-o in 65, convinsa fiind ca pesonajele din Alice in wonderland erau under the influence... cum altfel puteau sa se mareasca si sa se micsoreze. a aparut, piesa ca de ea zic, in 67 pe Surrealistic Pillow.

"vioara ca un suflet pe care-l chinui plânge"

2009-05-21T22:43:00.017+03:00

astazi m-am oprit de doua ori in mijlocul trotuarului si mi-am rasturnat poseta pe asfalt. o data la dus, cand imi cautam cheile, de care oricum nu aveam nevoie, dar nu-mi puteam aduce aminte daca am incuiat usa sau nu. gesturile zilnice, deja subcorticalizate, nu mi le pot evoca aproape niciodata. si o data la intors cand nu-mi gaseam telefonul. nu cred ca cineva care ma suna se poate astepta, in mod serios, sa-i raspund in timp ce merg pe strada.

"Le violon frémit comme un coeur qu'on afflige"

E vremea când pe lujer, în seara ce se stinge,

Vibreaz-asemeni unei cadelniti orice floare;
Acum parfum si sunet de-a valma-ncep sa zboare,

Vals trist si moleseala ce farmeca si-nfrânge!

Vibreaz-asemeni unei cadelniti orice floare;
Vioara ca un suflet pe care-l chinui plânge;
Vals trist si moleseala ce farmeca si-nfrânge!
Frumos si grav e cerul ca bolta din altare.

Vioara ca un suflet pe care-l chinui plânge;
Un suflet blând pe care nimicnicia-l doare!
Frumos si grav e cerul ca bolta din altare;
Si soarele în zare s-a înecat în sânge...

Un suflet blând pe care nimicnicia-l doare
Vestigii luminoase din vremi trecute strânge!
Si soarele în zare s-a înecat în sânge...
În mine amintirea-ti e-o lacra de odoare

habar nu am avut ca il cheama si Pierre.

Alexandru Tomescu a cantat duminica seara la Ateneu, la doua zile dupa ce isi ingropase tatal. m-am bucurat intr-un fel egoist ca nu am fost in sala. recitalul l-am vazut acasa, la TVR Cultural, cu detalii ale mainilor si expresiei filmate impecabil.

Zigeunerweisen (Pablo Sarasate) corect politic traduse Cantece lautaresti.

am gasit un blog de ascultator de muzica, in care autorul isi nota cu religiozitate impresiile despre tot ce asculta. postarile se opresc brusc la mijlocul lui 2006. cred ca era american. am gasit o intrare despre Ion Voicu in care ii descrie cu surpriza descoperirii tehnica. remarca duios ca trebuie sa fi fost dificil pentru est-europeni sa se faca remarcati in lumea mare. eu am sentimente amestecate fata de Voicu. cel mai tare ma enerveaza ca parcul Ioanid nu se mai numeste asa din cauza ca Voicu a locuit in apropiere. nu-mi aduc aminte sa-l fi auzit vreodata in sala de concerte.

s-au copt capsunele din ghiveci.

semi-melancolica

2009-05-13T12:21:00.011+03:00

van Morrison - In the garden

de pe No guru, no teacher, no method (1986) fiu al unui alt popor cu suflet mare: irlandezii cei betivi, poeti, puturosi, generosi, joviali, complet ne-rezonabili, talentati, bisericosi (mai catolici decat insusi papa), roscovani si pistruiati. adorabili si detestabili in egala masura.
ploua marunt si se ofilesc florile de castan. aici este liniste si miroase a racoare. bine, si a praf, urbea nu are de loc un aer idilic, oricat as vrea eu sa il gasesc.

ma contariaza cand mai tinerii mei prieteni sau colegi se intimideaza in prezenta mea si incep sa-mi vorbeasca cu dumneavoastra. eu nu sesizez diferenta de varsta nici-un-pic.

ma mai intreb de ce se intampla ca sa fiu strigata domnisoara. ma tem ca nu cumva sa fie din cauza unui aer ofilit de fata batrana.

Age is an issue of mind over matter. If you don't mind, it doesn't matter. (Mark Twain)

velikaya russkaya dusha

2009-05-12T12:32:00.007+03:00

(marele suflet rus)

Dmitri Sostakovici - cinci piese scurte pentru doua viori si pian

merge si in varianta gasita pe youtube. eu le-am re-ascultat aseara la TVR cultural intr-o interpretare multinationala si multiculturala - o devlamasie etnica absoluta- care mi-a placut mult: Daishin Kashimoto, japonez nascut la Londra; Alexander Sitkovetsky, supus al majestatii sale Miss Lizzy nascut la Moscova si Diana Ketler, pianista letoniana, profesoara de pian la Londra. au cantat in tempo sustinut, repede si raspicat, cam in stilul lui Nigel Kennedy.

desi Sostakovici a compus muzica serioasa, serioasa, extrem de serioasa, piesele astea jucause si usurele sunt incantatoare. surprind tot romanstismul si enigmaticul marelui suflet rus.

nu au fost compuse de Sostakovici ca atare, sub forma de duete pentru viori. sunt teme din compozitiile lui de-a lungul a 20 de ani si aranjate de prietenul si administratorul lui Sostakivici, Lev Atovmian

n-am avut niciodata reticenta fata de marea cultura rusa. rusii sunt rusi, iar bolsevicii sunt bolsevici. toata melancolia lumii se aduna in dusha rusesc.

marele suflet rus, tragic, misterios si mistic, crud si romantic, rudimentar si filozofic, sangeros si sensibil, scufundat in haul metafizic al neputintei cuprinderii absolutului a fost, si el ca multe altele, strivit de cizma bolsevicilor.

„Rusul este ca lemnul din care se fac şi bâte, şi icoane.“ (I. Bunin, 1918)

pentru mine rusii inseamna Cehov, Gogol, Dostoievski, Belai, Tolstoi, Bulgakov, Ilf si Petrov si "Siberiada", "Stepa", "Oblomov", "Calina Rosie" si "Calauza" si Rahmaninov, Ceaicovski, si Prokofiev, Mussorgsky si Rimsky-Korsakov. si mai recent, Vasotki si Victoria Tolstoy, stra-nepoata lui Lev.

Bucurestiul datoreaza plimbarile "la sosea" unui rus, Pavel Kiseleff. el a infiintat comisia pentru infrumusetarea orasului, a intocmit regulamentul organic si a sprijinit de la Paris unirea Principatelor Romane. cand adunarea obsteasca a Societatii Filarmonice i-a cerut sa accepte ridicarea unei statui ca omagiu al bunei carmuiri, a refuzat gratios si a cerut ca banii sa fie folositi pentru ceva ce el nu reusise sa faca la Bucuresti: constructia de fantani.

legenda Anastasiei n-ar fi putut exista daca nu ar fi fost hranita de credinta in minuni a rusilor. he, he aflu de la Stelian Tanase (Bucuresti strict secret) ca Anna "Ceaicovschi" Anderson a pretins la un moment dat ca, dupa ce a fost salvata de soldatul bolsevic din groapa comuna, ar fi trait cu el la Bucuresti, unde s-au casatorit si au avut un copil. Regina Maria si Argentoianu s-au preocupat indeproape incercand sa descurce itle povestii cele gogonate.

cam astia sunt rusii mei favoriti.

Oblomovul din fiecare

2009-05-06T17:28:00.010+03:00

“Viaţa! Dacă şi asta mai e viaţă! Ce poţi găsi acolo? Hrană pentru minte sau suflet? Ia caută puţin centrul în jurul căruia gravitează toate acestea: nu există, nu există nimic adânc, nimic care să-ţi meargă la inimă. Oamenii aceştia din lume, din societate, sunt morţi, adormiţi, mai rău ca mine! După ce se conduc în viaţă? Ce folos că ei nu stau culcaţi, ci se agită zi de zi şi umblă de colo-colo, ca muştele? Intrând într-un salon admiri cât de simetric sunt aşezaţi musafirii, cât de cuminte şi grav stau pe locurile lor la cărţi. N-am ce zice, frumos scop al vieţii! Minunată pildă pentru o minte însetată de mişcare! Şi vrei să spui că oamenii aceştia nu sunt morţi? Că nu dorm, şezând astfel pe loc toată viaţa? Nu văd prin ce sunt mai rău eu, care stau culcat la mine acasă, fără să mă năucesc cu treiuri şi valeţi?”

de multe ori, de foarte multe ori, mi-am dorit sa ma bag in pat sa adorm sperand ca atunci cand ma voi trezi complicatiile, tevaturile mai mari sau mai mici se vor fi potolit si rezolvat.

de alte multe ori am oprit brusc muzica ce ma emotiona, mi-am ferit privirea de la ceva induiosator de frumos, am inchis o carte prea bine scrisa. emotiile sunt adesea greu de indurat. ca si complicatiile care ne dau peste cap programul prestabilit, oricare ar fi acela.

asa si cu Oblomov. si nu poti, in mod absolut nu cred ca se poate, sa nu fii solidar cu el, sa nu-l intelegi, sa nu-l compatimesti. si poate sa nu-l invidiezi. Ilia Ilici Oblomov a gasit solutia salvatoare. timpul trece pe langa el, dar nu si pentru el.

nu cred ca Oblomov este intruchiparea lenesului absolut. nici pomeneala! blandul, incocentul, curatul la suflet Oblomov este letargicul absolut. comfortably numb-ul absolut.

Oblomov este Hamlet care raspunde ‘Nu!’ la To be or not to be? este ultimul boier abdicat de la viata pe care nu vrea sa o schimbe, dar careia nu-i poate face fata.

Oblomov nu MAI vrea a traiasca. el vrea sa doarma si sa se trezeasca cu necazurile rezolvate. cum asta nu se intampla, bietul Oblomov este silit sa-si petreaca viata dormind. ar citi si ar asculta muzica. ar si scrie. dar necazurile nu-i dau pace si nu-l lasa sa traiasca asa cum vrea el. asa ca se zvarcoleste nervos in pat si apoi isi trage pledul peste cap si se culca la loc sperand ca la trezirea urmatoare necazurile se vor fi rezolvat.

lumea este plina de necazuri de care Ilia Ilici Oblomov nu vrea sa auda. “viata nu te lasa sa traiesti!”. si atunci nici din casa nu prea mai iese si se fereste de musafirii sai sa nu-l contamineze cu raceala necazurilor aduse de afara.

si se teme. se teme pentru Zahar, mujicul devotat, al carui unic sens al vietii este sa-si serveasca boierul. se teme pentru Olga Sergheevna, romantioasa, energica, gratioasa Olga care-i consuma ultima farama de vitalitate inainte de abandonul final. se teme pentru Andriusa Stoltz, vitalul sau prieten din copilarie, incapabil sa inteleaga un mod de viata imobil.

si are si de ce sa se teama. Andriusa invins in demersul sau mobilizator esueaza intr-o viata conjugala monotona, alaturi de Olga alungata de Ilia de frica sentimentelor pe care nu le poate indura.

Zahar este treptat inlocuit de tacuta, supusa, harnica gospodina, bisericoasa si obtuza si trupesa Agafia Mateevna si sfaraseste cresetor pe strazile Sankt Petersburgului. stapanul sau era pe viata, nu avea cum sa-si gaseasca altul.

esecul lui Oblomov este al lor al tuturor. dar spre deosebire de ei, Ilia Ilici Oblomov a gasit scaparea. si-a luat crucea in spate si a urmat calea spre lumina.

da, am vazut in sfarsit, montarea lui Tocilescu. este o bijuterie desavarsita. muzica, decorul, lumina, gesturile, timpul dilatat peste poate, Mihai Constantin, mai rafinat si mai sofisticat decat taica-su sunt aproape perfecti. poate Verbitchi in rolul lui Adriusa Stoltz este cam tern si insipid. poate si pentru ca este spectacolul lui Mihai Constantin care este stralucitor, coplesitor in fiecare secunda. Mihai Constantin este Oblomov insusi.

Zahar, letargic si inert ca si stapanul sau, duios, patern si ipocrit - Constantin Dinulescu.

Olga, inocenta, naiva, diafana si plina de elanuri tineresti si romantioase - Ana Maria Moldovan

Agafia, un rol de gesturi si mimica. nimeni altcineva decat Virginia Mirea nu ar fi reusit.

Extravaganta lui Tocilescu de data asta a fost Irina Petrescu intr-un rol de 3-4 replici.

“Pentru ceea ce găseşti la el şi care e mai preţios decât orice inteligenţă: o inimă credincioasă şi cinstită! Este comoara cu care l-a înzestrat natura, şi Oblomov a ştiut s-o poarte neatinsă de-a lungul întregii vieţi. A primit lovituri, a căzut de multe ori, şi-a pierdut înflăcărarea şi, în cele din urmă, a adormit, distrus, dezamăgit, obosit de viaţă, dar nu şi-a pierdut cinstea şi firea credincioasă. Inima lui n-a scos niciodată o notă falsă; nici o murdărie nu s-a prins de el. Pe el nu-l poate încânta nici un fel de minciună împodobită, nimic nu-l poate ademeni pe o cale greşită; poate să clocotească în jurul lui un noian de răutate şi murdărie, o lume întreagă se poate otrăvi de rele şi întoarce pe dos, dar Oblomov nu se va închina niciodată idolului minciunii, sufletul lui va rămâne întotdeauna curat, luminos, cinstit... E un suflet limpede ca cristalul. Oameni ca el sunt puţini pe pământ; sunt foarte rari, ca nişte mărgăritare pierdute în mulţime! Inima lui nu poate fi cumpărată cu nimic; pe el te poţi bizui oriunde şi oricând. Iată lucrul căruia i-ai rămas credincioasă. Şi iată de ce nu mă va apăsa niciodată peste măsură grija ce i-o port. Am cunoscut mulţi oameni plini de înalte însuşiri, dar niciodată n-am întâlnit un suflet mai curat, mai luminos şi mai simplu ca al lui; am ţinut la multă lume, dar la nimeni atât de adânc şi de trainic ca la Oblomov. Cine l-a cunoscut o dată, nu poate să nu-l iubească. Aşa e? Am ghicit?”

lacul lebedelor

2009-04-29T17:23:00.020+03:00

ma urmareste inca mirosul ascutit de parfum al femeii care statea langa mine in metrou. parfum bun, dar turnat din abundenta asa cum numai femeile (si nu numai. li se intampla si barbatilor in egala masura) care nu au invatat sa-l foloseasca, varandu-ti-l pe nas, pana in bulbul olfactv sa nu care cumva sa nu observi bunastarea si rafinamentul, se parfumeaza. am tras cu coada ochiului spre ea. avea niste maini mari cu care insira litere pe o revista de integrame.

ma surprind adesea dispretuind oamenii care rezolva integrame, se joaca cu telefonul sau, pur si simplu stau in metrou. ma mai surprind tragand cu ochiul sa vad ce carte citesc con-calatorii mei din metrou. daca imi place ce vad, zambesc complice si nu de putine ori am sfarsit prin a schimba impresii si recomandari de lectura cu necunoscuti. se prefigureaza, oare, o complice solidaritate a cititorilor de carti?

am inceput Porecla. la primele pagini imi pare o traducere nu prea reusita. insist si revin. tema este cea asteptata, conditia emigrantului bengalez in state. oare mi-am schimbat eu stilul de citit sau scriitorii si-au schimbat stilul de scris? de o vreme mi se pare ca tot ce citesc este scris cinematografic. aproape ca vad fetele personajelor, le vad miscandu-se in decor, le vad imprejurimile. pentru multe din ele am si o imagine a gesticii lor.

iata pozele cu pasaretul din Cismigiu. fotografiatul de pasri nu este de loc o treaba usoara. obiectivul meu de distanta este greu si daca nu-mi gasesc un punct de sprijin imi tremura mainile. apoi, pana incadrez, pana focalizez, pana declansez, pasarea se muta sau isi schimba expresia, caci si pasarile au mimica. sau pur si simplu zboara.

acum nu m-am grabit de loc. nici frustrarea de a pierde niste cadre reusite nu am incerca-o. voi mai repeta intreprinderea asta.

Rata mandarin (Aix galericulata).

baiatul de rata arata ca cel din poza. fata este complet anosta. chinezii, caci din regiunea Asiei vine ea, o denumesc Yuan-yang si o tin de simbol al fidelitatii si afectiunii conjugale. citesc despre ea, ca in Anglia pasarile evadate din captivitate s-au adaptat bine-mersi si au format deja colonii salbatice.

si puiutul de rata. erau mai multi. dar asta era cel mai activ si nervos. se foia si macanea si se scufunda si se scutura. l-am privit minute in sir si m-am gandit cat de mult seamana cu un bebelus dimineata la trezire. un bebelus jovial vreau sa zic.

Califarul rosu (Tadorna ferruginea)

zice ca se gaseste si la noi in Dobrogea dar din ce in ce mai putin. cel mai mult in sudul si sud estul Europei. iarna migreaza in delta Nilului. altfel, pasarile scapate din captivitate se adapteaza bine. n-am vazut decat baieti. fetele califar rosu nu au dunguta neagra de la baza gatului.

Lebada neagra (Cygnus atratus)

tocmai din Australia au adus-o. de unde este ea de fel. ingrijitorul pasarilor cu care am palavragit o vreme pe malul lacului - evident ca pe mal - si care mi-a facut viata mai usoara ademenind pasaretul cu iarba ca sa vina mai aproape, mi-a spus ca lebedele albe de anul trecut nu au murit din cauza ca oameni rai le-au dat ciunga. le-au muscat cainii. una a scapat si au dus-o la gradina zoologica. zice la cartea de pasari ca sunt pasari ornamentale des intalnite in Europa. deci ar trebui sa le meraga bine si la noi. scot niste sunete mai muzicale si mai demne de renumele de pasare gratioasa si aristocrata decat cele albe (lebeda de vara, cygnus olor, este ce vedem noi cel mai des). alea macane de-a dreptul.

mai citesc despre lebedele negre ca pot avea comportament homosocial (homosexual de-a dreptul!) ca strategie de supravietuire. niste gaste si flamingii mai au apucaturi din astea. si nu este adevarat ca daca perechea, heterosexuala!, se destrama prin moartea unuia din parteneri, celalat nu-i supravietuieste. traieste in continuare bine mersi. dar, da, nu isi mai reface viata. perechea este pe viata. desi s-a mai pomenit ca baietii sa mai calce pe la alte cuiburi dar foarte rar.

si cu nimic mai prejos, passer domesticus, vrabia de casa adicatelea. exista si passer montanus. nu stiu de ce ii zice montanus ca ea de fapt este vrabia de camp. oricum, asta este un vrabioi domesticus, cam imbufnat ca tota lumea se uita la pasarile alea mari si frumos colorate. ceea ce nu l-a impiedicat cu nimic sa li se alature la micul dejun. culmea, de gonit, l-au gonit golanii de porumbei. columba oenas, de scorbura, cica.

Waltzing Mathilda

2009-04-29T10:43:00.004+03:00

mi-am inceput dimineata in mod glorios. pentru prima data in luni de zile, am reusit sa ma urnesc din casa inainte de ora opt. opt A.M vreau sa zic.

am mers pe jos pana in Cismigiu. orasul este suportabil dimineata. are un aer somnoros si se misca cu incetinitorul. asta daca mergi pe jos si nu te grabesti undeva anume. cred.

in drum mi-am cumparat un pachet de Benson silver, o bricheta mov cu galben si Porecla de Jhumpa Lahiri de la Cotidianul. tineam neaparat sa iau cartea asta. am citit Interpretul de maladii, aparut mai an, tot la Cotidianul si mi-a placut foarte mult. cu atat mai mult cu cat alesesem Interpretul...la mare plesneala din maldarul de carti Cotidianul ramase necitite. am citit-o aproape exculsiv in metrou si pe bancile din parcul Eroilor.

Cismigiul este fabulos dimineata. aveam o tinta precisa: ratele mandarin (Aix galericulata) si lebedele negre (Cygnus atratus) de la lacul lebedelor. da, da chiar asa scrie pe indicatorul din parc, lacul lebedelor. pe langa rate si lebede am gasit si o colonie de califari rosii (Tadorna ferruginea).

am stat vreo doua ore, am tras 345 de poze, am dilit din aparat vreo 200 si urmeaza sa aleg cateva pentru aici. dar mai pe seara.

habar nu am de ce in tot timpul petrecut la lac, mi-a sunat in cap Waltzing Mathilda. poate alunecarea lebedelor originare din Australia pe care le-am urmarit in lungul lacului incercand sa gasesc combinatia perfecta f/ timp de expunere/diafragma.

Waltzing Mathilda este un cantec popular australian, care era sa devina chiar imn national. nu este decat imnul echipei de rugby. australienii il iubesc atat de tare pe cantecel incat i-au facut un muzeu.

mie cel mai mult imi place cum il canta The Pogues, piesa a 13-a pe Rum Sodomy & the Lash, (1985). si Tom Waits in Tom Traubert's Blues, prima piesa de pe Small Change (1976)